La inceput a fost iubirea, pe care mi-am implinit-o cu pofta; apoi a urmat dorinta, pe care am devorat-o cu pasiune. Dar cand am vrut sa fac si al treilea pas, m-am impiedicat si am cazut in genunchi: asa am devenit supusa, mie si lor. Dar nu si celorlatora. Poate doar altcuiva.
De la o toamna incoace, tot ingenuncheam la mormantul sufletului tau sa il plivesc: il stropeam intai cu apa moarta, apoi aruncam peste el apa vie. Intr-o zi, un inger poposind deasupra, pe o creanga de nuc, imi zise:
- Lasa-l femeie, caci nu mai invie. Mai ieri i-am scrijelit numele intru vesnicie, pe o strana unde are sa cante langa strabunii lui. Ii raspunsei:
- Ingere, nu vreau decat sa cresc garofite aici.
- Apoi, atunci azvarle-ti degraba ulcioarele cu apa. Tie iti trebuie ploi, insa dumnezeu nu il plange pe acest biet sarman.
Descalţă-te dragule, ca să te primenesc.
Să-ţi curăţ tot noroiul, căci spartă ţi-e opinca,
Căruntă-ţi este tâmplă, căutătura adâncă
Ţi s-a împăienjenit. Iar eu cu tine lângă
Precum o Magdalenă, n-o să mă mai smintesc.
Descalţă-te cu grijă, talpa ţi-e suferindă
De spini, de cioburi, de pietre şi venin
Căci cu piciorul gol, ai semănat pelin
În suflete plăpânde, în braţ încă virgin.
Dar vino să te spăl, căci mâine-a fi duminică.
Descalţă-te de toate, şi lasă-mă să-ţi fiu
Aşa cum niciodată, n-am fost: atât de-aproape.
Doar te-am minţit cu ochii, cu buzele crăpate
Spunând că vine vară. Ştiam că-i numai moarte.
Hai vino lângă mine, te-oi mai minţi o dată.
Descalţă-te degrabă căci iacă şi zefirul
Nomadul, zburătorul, îmi umflă prin cosiţe
În vale, de-a mijoarca, mă joacă între căpiţe
Îmi fură câte-un zâmbet, mi-l prinde-ntre gropiţe
Şi oi fugi cu dânsul, amăgitorul, hoţul.
Mai ştii ce-ţi tot spuneam eu despre veci,
Că nu-s prielnici decât frunzelor de fragi?
Iar tu râzând îmi răspundeai “ei, taci!”
Mă pipăiai cu degetele dragi…
Descalţă-te dragule, căci mâne ai să pleci.
Daca te-as iubi la nebunie, mi-as taia parul pentru tine; mi-as taia aripile pentru tine; mi-as taia visurile pentru tine; mi-as taia rochiile de in; mi-as taia trandafirii incolaciti de stalpii casei; si mi-as taia si dorurile, tot pentru tine, toate.
Trecătorule, rogu-te, opeşte-te o ţâră aici, sub dud, lângă mine. Dă-mi te rog cămeşa ta cea cusută de mână să mă şterg de sângele ce-mi şiroieşte din coasta asta. Iacă am o rană aici şi nu o pot astupa. Încinge-mă de jur împrejur cu ea şi strânge-mă; strânge-mă tare să nu mai pot vedea limpede, strânge-mă tare să nu mai pot auzi lesne, strânge-mă tare să nu mai pot simţi nimic. Strânge-mă în braţe, strânge-mă de moarte. Şi te-oi răsplăti cu tot ce mi-a rămâne.
Adesea lanturi grele imi atarana de maini, de picioare, de ochi, de buze. Lanturi ferecate, lanturi fara vreo iarba magica.
Si vin vremuri tulburi; vremuri ce par a ti se strecura pe sub straie, a se incolaci in jurul tau si a te surprinde. Maini lungi iti astupa ochii si gura, greutati ce te trag in alta parte a potecii tale, gheare ce sapa gropi uriase dinanintea-ti. Firele de iarba, neprietenoase, iti urzica talpile iar fasii de ceata groasa te inconjoara. Guri nevazute iti soptesc despre balauri.
Cautarea iti devine o povara. Chiar asta iti doresti, oare de asta ai nevoie, ce fel de decizii iei? Esti rational sau esti fericit? Este destul de tarziu sa mai conteze?
Dar nu poti sa strigi, nu poti sa alergi, pentru ca de maini, de picioare, de ochi si de buze iti atarna lamturi ferecate si ruginite. Lanturi rationale, lanturi reale.
Lasă-mă pe mine să îţi legăn gândurile, şi promit că le voi adormi;
lasă-mă pe mine să îţi şoptesc, şi promit că vei putea înţelege graiul vântului;
lasă-mă pe mine să îţi descânt şi promit că ielele îţi vor îngenunchia;
lasă-mă pe mine să îţi râd, şi promit că voi face iarba să îţi danseze;
lasă-mă pe mine să te privesc, şi promit că soarele nu va mai dormi niciodată.
