You are currently browsing the category archive for the ‘despre Bucuresti’ category.


Am un tricou alb, finuţ, dintr-un bumbac mai de calitate, pe care asta scrie. Eu, cum mijeşte soarele de sfârşit de ianuarie, cum trec la tricou. Am câteva un pic mai groase, numai bune. De câteva zile însă, sătulă şi de pantofi cu toc şi de tenişi şi de cizme, am trecut şi la sandale. Sandalele albe, am zis să fie şi tricoul alb… Citește restul acestei intrări »



‘Castel’ şi ‘cărămidă rosie’: un motiv mai mult decât suficient să îmi atârn camera de gât şi să bat Bucureştiul în căutarea vinovatului: un castel de apă din cartierul Drumul Taberei, dezafectat. Se află pe strada Sibiu (fosta str. Miron Constantinescu), aproape de staţia Favorit.
Localnicii spun că iniţial turnul deservea unitatea militara din apropiere, pană către sfarşitul anilor 60 când, odată cu sistematizarea zonei, a rămas în paragină. La parter, funcţionează încă dinainte de 1989… un chioşc.

Aici am citit că în seara de 25 decembrie 1989, lt. mj. Pancea a fost împuşcat langă acest castel, în timp ce apăra MaPN-ul.

Este o piesă de arhitectură industrială a începutului de secol XX, a unei Românii monarhiste, contrastând puternic cu petele de „culoare” aduse de era comunistă. O ilustrare foarte grăitoare a acestei metamorfoze, o găsim încă în curte la Apaca; ilustraţie aparţinând unui adevărat pasionat de castelele de apă.


Cum anul asta Pastele cade ceva mai devreme, m-am gandit ca nimic nu i s-ar potrivi mai bine unei duminici dragalase decat… curatenia. 😉 Iar eu cand fac curatenie, vreau sa o si simt, sa mearga repede si nici sa nu obosesc prea tare. 😛 Asa ca m-am pus pe treaba:

1) decizia: m-am inscris pe Freecycle_Bucuresti, un grup de discutii de pe yahoo, unde poti doar sa ceri sau sa dai diverse lucruri. Fara trocuri, combinatii, sau alt soi de comert. 😉

2) sortarea: m-am intors apoi la sifoniere, camara, balcon, dulapuri si alte cotloane si incep sa scot totul afara, in doua gramezi:

– lucruri care imi sunt dragi, cel putin ‘extrem’, sau a trecut maxim o saptamana de la ultima lor utilizare, indiferent de conditia in care se afla;
– lucruri in general capatate, sau stranse de mine pentru cine stie ce proiecte ambitoase de a face bici din orice altceva, erori grave de shopping, chestii stricate, iesite din uz sau moda; sau pur si simplu lucruri care nu mi-au placut niciodata.
In prima gramada pun cam un sfert din totalul lor, iar la cealalta gramada merge restul de trei sferturi. Dar nu imi fac griji: pana la curatenia urmatoare se strang la loc, prin mijloace inexplicabile.

3) anuntul: fac o lista cu principalele categorii si o postez intr-un mesaj catre grup.

4) in pending: mesajele fiind moderate, trebuie sa astept un pic pana imi va aparea anuntul pe grup. Intre timp, ma amuz citind ce mai scriu oamenii pe acolo. Cateva mostre: OFER: – carticica formule matematica se numeste „Magia unei fituici” – o carte de Zaharia Stancu – 4 tampoane Tampax – o coperta de carte neagra… (acum spune de fituica?!) sau OFER: 2 vase wc: am 2 wc-uri de care vreau sa scap daca are nevoie cineva cred ca au si capac contact pe mail

5) cererile: gata -mi-a aparut mesajul si aproape instantaneu si primele 10 cereri. Incerc sa merg pe principiul primul venit, primul servit. Si fiecare imi serveste cate o povestioara emotionanta despre ce intentioneaza sa faca cu lucrurile sau de ce nu isi permite sa cumpere unele. Ma prefac miscata, desi, in realitate ma incearca doar senzatii de deja-vu, de la curatenia trecuta. 😀

6) schimbul de informatii: ce socket are placa aia de baza? cat ar costa niste cartuse pentru imprimanta aia? pantalonii ailalti merg si pentru 56 de kg, sau doar pentru 55? canitele sunt cu buline sau cu dungi? Incerc sa explic cat mai amabil ca… habar n-am: nu le-am folosit niciodata/ nu pot sa le sufar…

7) negocierea. Exista si oamenii care au tendinta sa aleaga ceea ce le este trebuincios si ce nu (da, stiu: sunt exemplare demne de toate muzeele) asa ca imi cer cate un lucrusor marunt. Insa in acest fel, numarul de obiecte pe care il cere o singura persoana este invers proportional atat cu numarul de persoane cu care trebuie sa am de-a face la final, cat si cu riscul de a ma prezenta la intalnire cu alt obiect decat cel bun, din cauza confuziei dezastruoase, de curand instalate in capul meu. 😀

Asa ca negociez si eu: iti dau sursa daca iei si carcasa, pantofii si cu bluzele, castroanele si cu canile. Uneori tine, alteori mai putin. 😛

8 ) final fericit pentru toti: in sfarsit am stabilit cate un nou posesor pentru toate doagele mele, asa ca trimit un mesaj nou catre grup unde anunt ca nu mai am nimic de oferit (ce urat suna :P). Dar iar nu e niciun moderator prin preajma si pana imi apare anuntul, iar mi se umple inbox-ul de la noi solicitanti, pe care trebuie sa ii dezamagesc politicos.

9) intalnirea cu doritorii: majoritatea ajung pe strada mea in cateva ore. Atentie sporita sa nu ii incurc. 😛

10) dezabonarea de la grup! Altfel, momentele mele de liniste profunda si privit catre meta-ecan, imi vor fi zgomotos readuse in sfera concretului, de catre sound-ul care imi anunta mail-urile noi ale yahoo-ului.

In astfel de conditii, cum sa nu iti placa sa faci curatenie? Abia o astept pe cea de toamna. 😉


Dupa ce m-a batut vantul azi de mi-a zdrentuit  si suba, nu doar inima, pe la Vatra Luminoasa am reusit sa dau si de statia de autobuz, pe care cu multa dibacie o ratasem la Muncii. Am scanat repede zona din departare si m-am bucurat cand am vazut gheretele gri, mazgalite si pline de afise cojite, unde se vand de obicei biletele. Dar ma inselasem: erau doar chioscuri de ziare, florarii si unele cu poduse gen snacksuri, care aveau lipite pe geam, drept ‘marfa expusa’, niste ambalaje,  atat de decolorate, ca iti creea senzatia televizoarelor din anii ’60.

Cu ochii injectati si lipsiti de vreo cateva gene bune, am reusit sa localizez adevarata ghereta care vindea bilete: exact in cealalta parte a intersectiei. M-am urnit intr-acolo, gandind ca tot e mai bine decat sa astept masina stand pe loc. In locsorul ala de 1/1 mp – o tanti atat de colorat vopsita peste tot, ca parea desprinsa si ea din vreun album cu pauni… Desi ii dadusem bani ficsi, tot ma intreaba ce doresc: nu pot sa spun care a fost primul lucru care mi-a venit atunci in minte 😛 , dar pot sa il spun pe al doilea: un bilet.

-Cu doua calatorii?

-Da, cu doua… nu costa douash-sase de mii?  Si apoi, am inteles ca nu se mai fabrica cele cu o singura calatorie.

Femeia s-a uitat urat la mine, a bodoganit probabil o injuratura si mi-a aratat teancul de bilete cu o singura calatorie. Constatand ca deja trecusera vreo 3 masini intre timp, m-am intors in statie, bucuroasa ca respectiva masina vine asa des. Iar m-am inselat: pentru ca trecusera inainte trei masini una dupa alta, pe a patra am asteptat-o vreo 25 de minute. 😐 Suficient timp sa ma intreb oare de ce nu se poate plati contravaloarea calatoriei cu zambile, cu garoafe, sau cu seminte, ori chipsuri sau chiar pufuleti. Clar ar fi muuuult mai la indemana si mai cinstit: unii coboara la prima, altii la capat dar cu totii platim acelasi pret.

La intoarcere, m-am oprit iar in dreptul aparatului de taxat intai, in timp ce speram sa nu imi ia nimeni locul single de langa geam (pe care zau ca l-as fi cedat unei batrane exagerat de …batrana(!), unui domn ‘operat’, unei doamne supraponderale, dupa caz :P). Pret de vreo cinci minute m-am tot scotocit in buzunare, mizand cand pe unul, cand pe altul, ca imi purta biletul cu inca o calatorie valida. In sfarsit am descoperit: pierdusem biletul…


(uite ca mi-am amintit de catrenul meu preferat pe care il scriam in oracole, din anii de scoala: Luminile Orasului Vegheaza Etern)

De fapt, azi dimineata, putin dupa ora 7 sau putin inainte de ora 8 -cine mai stie… mi-am simtit intimitatea gandurilor invatada de zgomotul orasului. De obicei, la ora asta este destul de liniste, incat pot sa incerc fara mari eforturi sa imi amintesc ce am visat peste noapte, printr-o simpla semi-cufundare din nou, in vis. :P, cu mana inclestata pe paharul fierbinte de cafea de la automat. E drept ca imi lasasem gandurile slobode pe taramul viselor doar vreo cateva sute de minute (putine!) in noaptea ce tocmai se stinsese, dar parca zgomotul orasului era asurzitor in dimineata asta.  Alarmele si claxoanele imi zguduiau timpanele, harsaitul prudent al rotilor pe carosabil imi invada respiratia, huruitul autogunoierelor imi dadea palpitatii, freamatul  hainelor din fas ale oamenilor imi acaparase toti porii, iar vocile somnoroase sau pitigaiate ale stapanilor hainelor ma faceau sa am tot soiul de vedenii cu monstri. Parca pana si luminile semafoarelor ma asurzeau.

Iar zgomotul ploii, norilor grei, al vantului, al frigului, ma invaluia, imi brutaliza simturile calde si amortite, dorindu-mi sa ma aflu intr-un locsor linistit si moale, unde sa imi pot simti cu usurinta rafalele respiratiei peste propriul corp, sa imi vad firisoarele de par zburlindu-se infrigurate in lumina si sa imi simt mirosul pielii dupa dusul fierbinte de dimineata.

Tot soiul de dimineti… 🙂


Desi a trecut ceva vreme de atunci, ma gandeam sa o pastrez cumva si aici. Chiar a fost cea mai frumoasa toamna.




Azi am vrut sa ajung la expozitia de motociclete clasice si de epoca, de la Muzeul de Istorie. Fiindca am plecat tarziu, am luat-o pe jos, m-am mai ratacit printre stradute, nu am mai gasit deschis. Sa zicem ca a fost vina mea, asa ca voi reveni.
Imi place Calea Victoriei, si Lipscaniul, si Splaiul; imi plac atat constructiile vechi cat si cele noi, bisericile, gangurile. Imi plac si stradutele si pentru ca merg pe jos, iar circulatia auto e in mare parte restrictionata in zona, nu ma deranjeaza foarte mult lipsa trotuarelor, masinile parcate alandala sau gradul mare de degradare al pavimentului.
Un lucru insa a devenit aproape insuportabil: mirosul. Pardon: duhoarea de urina si gunoi (iar vara si mortaciuni) care se strecoara ca un sarpe de pe langa stalpi, porti, ganguri, pasarele, iti invaluie picioarele, te gatuie, te imobilizeaza apoi iti patrunde fortat in narile larg deschise, cautand dupa ajutor si lasandu-te apoi sa te chinui singur cu cateva expiratii fortate, sa iti schimbi volumul rezidual de aer din plamani.

figurile noastre ultragiate

un pisoi, scotocind prin …


La un semafor, asteptau doi curcani, o buha, trei ciori, un bou si doi porumbei. Am unele momente in care scot niste sunete ciudate, numai de mine intelese. Sau, uneori si de altii.
„Cra, cra!” am strigat raspicat si involuntar.
Evident ca s-au intors ciorile.

Intr-una din statii, era un batran cersetor, cu cateva sacose rosii si murdare, din rafie. Povestea oricui il asculta.
Prima povestire:
„Dumnezeu e atotstiutor si atotvazator; a vazut mari, munti, ploi, nori, rasarituri, tot felul de oameni… Si totusi este ceva ce nu a vazut niciodata. Ce? Un om mai batran decat el.”

A doua povestire:
„Barbatul poate face orice pentru femeie. O iubeste, o adora, o rasfata, ii ia haine, casa, o inseala, cate si mai cate. Dar este un lucru pe care nu il face niciodata: nu o imbraca.”
Nu pot sa spun ca m-a impresionat in mod deosebit spiritualitatea povestioarelor, cat acuratetea stilului, corectitudinea gramaticala, dictia, intonatia cersetorului. M-am simtit ca un spectator in fata unei scene Mereu ma intreb de unde vin cersetorii, de fapt.

Sep 26, 2009

%d blogeri au apreciat asta: