You are currently browsing the monthly archive for Ianuarie 2011.


De toamna. 🙂


Nu regret, nu ma jelesc, nu strig…

Toate trec, nimic nu rămâne neschimbat. În bine sau în rău, mai devreme sau mai târziu. Să regreţi ceva înseamnă să îţi pară rău de un lucru pe care l-ai ales cândva, în trecut. Iar atunci l-ai ales că te făcea fericit. De ce ţi-ai regreta fericirile atunci? Pentru repercusiunile nefericite din prezent? Am mai spus: fericirea e relativă, se schimbă în funcţie de anotimp şi de ploi şi mai e graduală: nu există nefericire, ci doar lipsa fericirii.

Poţi să iubeşti până la moarte şi să fii singur o viaţă. Pai doamne, asta nu înseamnă decât că eşti un fericit, tu, care îţi permiţi inclusiv luxul de a iubi!

Şi că tot am adus vorba despre nişte vechi vremuri fericite…


As vrea sa ma lasi sa alerg. Sa ma desprind usor dintre palmele tale ganditoare.
Cu bratele deschise. Cu rochita alba. Desculta. Prin toata poienita. Pana jos la apa. Pana obosesc. Sa cad. Sa imi zdrelesc genunchii. Zambind. Fara sa ma opresc. Respirand. Fara sa ma satur. Fara sa imi doresc altceva. Fara decizii. Plangand. Primavara.
Iar seara, vreau sa ma lasi sa ma odihnesc putin. Intre aceleasi palme.


Te vad. Te simt si te aud.
Asa sunt eu: imi recunosc intotdeauna lucrurile mele, fie ca este vorba despre culoarea preferata, despre filmul de joi seara sau despre oameni si locuri. Si daca dureaza o viata sa caut un lucru, nu inseamna ca ma hotarasc greu ci ca abia atunci am reusit sa il gasesc. Insesizabil.

A avea un lucru nu inseamna a-l (de)tine, ci a-l descoperi. Pentru ca oricare ar fi distanta, tot iti provoaca emotii de tot soiul, tot te face sa razi, sa plangi, sa te bucuri si sa iti imaginezi restul secundelor din viata alaturi de el. Ingenuu.

Nici cale de lepadare nu exista, pentru ca si lucrul asta al tau te recunoaste; si chiar daca nu iti vorbeste, nu iti canta, nu iti respira, sau nu este albastru, stie cine ii esti tu. Irezistibil.

Desigur, este o diferenta intre a gasi un lucru si a-l detine. Dar cine isi da cioara din mana pentru lucrul de pe gard? Nimeni, pentru ca rutina si confortul sigurantei psihice ne interzic riscurile. Si cum nu imi permit… sa nu risc, mai bine nu aleg nimic dinainte, pana nu imi gasesc lucrul mult cautat. Este o filozofie de viata simpla, care ma impiedica sa ma bucur in avans de micile unicele bucurii oferite de viata. Ce rost are sa te apuci sa construiesti cand stii ca nu iti construiesti rostul? Pentru ca, unul dintrre neajunsurile vietii este bucuria. Te bucuri de actul in sine al constrctiei. Si atunci, cand ajungi cu adevarat sa iti construiesti viata, ce gust ar mai putea avea cand deja ai gustat din bucuria contruirii? Insipid.

Iar cel mai frumos este faptul ca nu exista nesiguranta; nu poti spune ‚cred’ sau ‚pare’. Exista doar „Uite-l!” Si intotdeauna este Incredibil!


Dacă nu ierţi, se zice că nu te iartă nici pe tine Dumezeu. Dar dacă ierţi, nu înseamnă că nu iţi mai pasă? Că ai trecut peste şi că nu mai contează?
Doar vorbim despre o iertare aşa, din tot sufletul.



Mereu spunem ceva, cuiva, fie el fleac sau lucru mare. Dar de ce nu am spune totul într-un nimic, tuturor? Sau nimănui.
Nu, stai că nu e bine nici aşa. M-am răzgândit, reformulez.

Aşa, deci vorbeam despre a vorbi fără să spui ceva, despre a tăcea vorbind totuşi, despre decizii şi dorinţe. Ce îţi doreşti mai mult: să spui sau să taci? Pai depinde de cine te ascultă. Sau nu. Ia mai lasă-i încolo pe ceilalţi şi îndeplineşte-ţi o dorinţă de Crăciunul ăsta; care vrei tu, dar de preferat pe cea mai mare. Ceva care să te facă să simţi că îţi bate inima. Nu căuta să te gândeşti la ce te face fericit pentru că nu există aşa ceva; lucrurile trebuiesc luate ca atare. Adesea nu vedem pădurea de copaci şi viaţa de secunde. Raportează-te la secunde, nu la vieţi (a ta şi a celorlalţi, evident). Încearcă, măcar o secundă. Şi dacă îţi place, mai încearcă vreo câteva secunde.

Ni se pare mişto să vorbim cu substraturi, subînţelesuri, să sucim cuvintele de nu le mai înţelege nici naiba. Eu cred că greşim; cum ar fi să spunem sincer tot ce gândim, fără să ne mai ruşinăm atâta de gândurile noastre şi să le ascundem. Pur şi simplu, să strigăm în gura mare ce ne doare. Am jigni, sau am fi sinceri?

Sincer? Habar nu am nici eu; şi mie îmi e greu să vorbesc atunci când mă doare şi îmi mai ling rănile vorbind despre fleacuri.

Şi câte ar mai fi de spus despre nimicurile astea!


Viaţa se desfăşoară dinaintea noastră în culori simple.
Verde este iarba, albastru este cerul, roşu este sângele, galben este soarele şi argintii sunt tâmplele.
Cum poţi iubi mai mult de o culoare?


Eu când spun da, aşa vreau să fie! Şi aşa fac; nu mă dau în lături de la nimic, accept orice. Până la capăt, oricât ar fi de greu, oricât timp ar trece. Nu renunţ la decizii şi vise nici după ani grei.
Aşa că am decis: să avem un an bun cu toţii! 🙂

%d blogeri au apreciat asta: