You are currently browsing the monthly archive for Martie 2010.


Update II: o să mai lipesc încă o floricică aici, primită de la Corbul.. O primavară perfectă!
Update: încă una de la Iulian.

Am primit o floricică, acum câteva zile, de la o fată şi de la un băiat. Că aşa e blogul ăsta al meu, cu flori, fete si băieţi. Floricica se numeşte Sunshine Award, deşi mie îmi aduce a gălbenea. 🙂

Ar trebui să îl ofer mai departe doar la 12 oameni. Dar cum cu 12 flori nu se face primăvară, eu îl ofer oricui crede că i se asorteaza cu blogul. 🙂

Şi să scriu 10 lucruri care îmi plac… primăvara, aleg eu:

1. Să fac fotografii macro
2. Să merg în tricou
3. Să fac curăţenii generale
4. Să merg mult pe jos
5. Să mă tund
6. Să îmi cumpăr pantofi
7. Să o iau iar de la început
8. Să fac planuri pentru la iarnă
9. Să dorm dimineaţa
10.Să alerg

Anunțuri

…e musai să guşti o glumă proastă, un banc expirat, o farsă searbădă sau orice alt lucru complet neamuzant. Nu că s-au terminat toate bancurile bune ci că trebuie să te pretezi unei astfel de sărbători naţionale. Recunosc şi că este posibil să fiu una dintre cele mai carcotaşe, anti-sociale persoane sau, mai pe scurt: anti-orice-fel-de-chestie-comunistă-colectivă-şi-forţată-care mi-a-privat-copilăria-de-fiecare-„lasă-mă-n-pace”, căreia curând nu o să ii mai placă nici Paştele (apropo, iar vine Paştele? :O) dar totuşi… ce farsă poate întrece Ziua Păcălelilor? Poate doar una macabră.

Aşadar, dacă prind pe careva că-mi vine cu păcaleala, o să îi servesc elegant gluma aia cu albina; sau cu guma, sau cu zgura. Asta dacă nu face o glumă mai proastă decat a mea sau dacă el însuşi nu este fericitul posedat al unei glume proaste. 😉


Un fel de leapşa provocatoare de talente scriitoriceşti, de la Cel ce a Renunţat, dar Nu să şi Scrie. Mi se cere să scriu despre alte 7 minuni. Doar 7, intreb eu, aia mai tot timpul preocupată de lumea mea, drept pentru care mi se pare că totul din jur este absolut minunat (şi chiar este)? Să scriu aşadar, despre minunăţii.

1. Soarele. Este minunat doar că este şi e o minune că încă mai este. Că se trezeşte în fiecare zi, odată cu tine (marjele de eroare sunt neglijabile, pentru un soare, fie că tu te trezeşti la 5 dimineaţa, fie la 5 după-masa). Că este oriunde, acoperit sau nu de nori. Că face să răsară iarbă sau să fie calde pietrele de sub tălpile tale goale. Că descoperă împrejurimile, ochilor tăi inadaptaţi la întuneric. Este Colosul de Pretutindeni.

2. Inima. Şi nu mă refer doar la un simplu organ care, prin nu ştiu ce minune, continuă să mai zvâcneasca preţ de câteva secunde şi după ce i-ai înfipt adânc un ţăruş; nici la simplul sentiment de iubire ci la un imens Mausoleu al Simţurilor care te ţine in viaţă. Mă refer la compasiune, la bunătate, la prietenie, la înţelegere, la slăbiciune, la iubire sau la ură. La tot ceea ce te face sa te simţi viu. Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fi fost mort?

3. El/Ea. Şi aici cred că nu mai este nevoie de nicio argumentare. Cu toţii am descoperit măcar o dată, o minune. Chiar dacă acum, stratul gros de praf o face să nu mai fie atat de strălucitoare, un om când este minunat, este pâna la sfârşit. Şi asta il face să fie mai înalt decât însuşi Zeus.

4. Poienile. Dacă obişnuieşti ca, măcar din când în când, să îţi culci capul peste iarbă, să priveşti de foarte aproape gâzele, să tragi adânc in piept mirosul umed al tărânei, să atingi roua, să privesti norii din cel mai îndepărtat punct atunci ştii ce vreau să zic. Sunt Templele Naturii.

5. Locurile copilăriei tale. Sau ale mele, sau ale oricui. Sunti minunatele Grădini suspendate ale Tale, ce îngrădesc de la pierire poala calda a mamei, cireşul în care te caţărai să nu te găseasca nimeni, coclaurile pe unde te jucai leapşa.

6. Idealul. Idealuri mijesc şi îţi dau târcoale încă de la început, mai mari sau mai mici, mai domoale sau mai ascuţite, mai solide sau mai moi şi te însoţesc de-a lungul întregii vieţi. Dar dintre toate, doar datorită unuia, zărindu-i mereu vârful, te vei putea ridica de la mii de kilometri distanţă, dintre dunele eşecurilor tale. Este Piramida Omului din tine.

7. Farul. M-am tot gândit care ar fi cea de-a şaptea minune, şi cea mai importanta, conform clasamentului meu. Care să fie acel lucru minunat care te ţine mereu aproape de mal, te ghidează să nu pierzi drumul pe timp de furtună, care luminează tot timpul. Mă gândeam chiar să fac un sondaj, şi atunci mi-am dat seama ca fiecare răspuns va fi unic. Da, pentru că Farul este unul singur, însă fiecare il vede doar pe al său. Farul din Viaţă.

Iar pentru că mi-a plăcut îndeajuns ideea, incât m-aş considera doar o demagoagă dacă aş ţine-o numai pentru mine, m-am gândit să o transform in leapşa.

Aşadar, sper să citim pe la:

Ahmedthemad despre Noua Zeelandă, din Europa, Africa, Australia sau America.

Corbul, despre Veşnicii, mai lungi sau mai scurte

Fireflight despre Fluturi, de tot soiul, mărimile şi culorile

Ian Vanghelie despre Cărări, de la sat sau de la oraş, de munte sau de deal, ale vieţii sau ale beţiei.

Meandmydaughter despre Bucurie, vinovată sau nevinovată

Strainuldinmine despre Oraşe(le) oricui şi de oriunde.


Nici nu mai stiu
Nici nu mai vad
Padurea-i toata un prapad

Mestecenii cu presimtiri
Se zbat in vant ca niste miri
Peste gradini un fum ciudat
Staruie greu ca un oftat
Mama-ntr-un colt zambeste stins
Ca un cires de ani invins
Durerea nu pot sa mi-o strig
Si tac si nu vorbesc nimic
Instrainarea si-a infipt
In piept cutitu-i de argint
Dar stiu c-aceasta taina grea
O intelege numai Ea

Nici nu mai stiu
Nici nu mai vad
Padurea-i toata un prapad
…toata un prapad
(Acasa, toamna)

O iubesc la nebunie, ceea ce începe să mi se întâmple din ce în ce mai rar (şi nu, nu din alte motive decât din cauza oboselii). O aştept cu emoţii de copil, care tocmai urmează să meargă la petrecerea de ziua lui şi plâng după ea, când pleacă, tot ca un copil…
Tresar când mă atinge cu părul, mă înfior când îi simt respiraţia, râd când o văd plangând, alerg când o văd plimbându-se. De fiecare dată mi se pare că atunci e cea mai frumoasă, dar stiu că încă nu am văzut nimic. Pentru că pe cea mai frumoasă nu o voi lasa să plece singura; într-o palidă si neaşteptată zi, va avea să mă ia cu ea.


Timpul: cel mai bun prieten al tău, sau cel mai mare duşman. Te ajută oricând, necondiţionat să uiţi  sau te ucide cu sânge rece. Uitarea: cea mai puternică armă a timpului, capabilă să îţi vindece cele mai adânci răni sau să îţi răpească cele mai scumpe amintiri. Amintirea: cea mai frumoasă fotografie din trecut sau cel mai urât coşmar ce ţi-ar putea bântui viitorul. Viitorul: o alegere a unui drum bun, sau a unuia greşit, legat la ochi fiind, cu eşarfa trecutului, de către mâinile prezentului. Alegerile: milioane de miraje, fire de realitate, iţe de poveşti destrămate, speranţe, deşertăciuni sau himere, care duc înspre zenit sau înspre nadir. Alege!


Buna dimineata, inceput de viata! Buna dimineata, nevinovatie! Buna dimineata, zbor firav de flutuas si sa ai un drum usor, catre inaltul albastru. Sa nu privesti in urma, sa nu te lasi ademenit, sa nu prinzi furtuni, sa nu te lasi incoltit, sa nu cedezi, sa nu obosesti, sa nu uiti sa zbori. 🙂


Hai să fiu şi eu în ton cu primavara asta, când lumea văd că vorbeşte mai mult despre târfe, politică sau copilărie. O să îmbin utilul cu plăcutul şi copilăria cu… stadiul actual.

Să o luăm din clasa întâi: învăţătoarea. Fiinţa aia suavă, care ne-a ghidat paşii pâna în gimnaziu.  O a doua mamă, cea care ne-a învaţat să scriem (şi să socotim) cuvântul mamă. Parca aşa sunau compunerile  pe care trebuia sa le citim in faţa tuturor, la serbarea de sfîrşit de ciclu primar, îi înmanam buchetul de garoafe, gustam puţin din fondul ei de ten, apoi ne primeam coroniţele de premianţi şi… ai noştii erau cei mai mândrii.

Îmi amintesc bine de taioarele bleumarin ale invăţătoarelor, de parul lor vopsit roşcat şi  având o formă ciudată de la bigudiuri, de pielea cam trecută de la atâta fond de ten aplicat, de rujul roşu aprins, de şiragurile voluminoase de „perle” de la gât, de unghiile lungi şi vopsite sidef, gata să se înfigă în părul vreunui neastampărat ce ar putea să îi strice serbarea… şi de câte şi mai câte alte minunăţii pe care le făceau învăţătoarele, vorba lui Creangă.

Privind acum în urma, eu cred că învăţătoarea mea era o curvă. Ea arăta bine, era tinerică, purta mereu rochii de voal transparent, cu buline, tocuri cui, nu era prea fardată, era blonduţă şi mai ales -câtlionţii îi erau naturali. Era o tipă chiar mişto. Un alt atu al ei, în mod cert şi mai mişto, era faptul că nu era isterică: nu ţipa, nu îşi ieşea din fire, tind să cred chiar ca nici nu  îi păsa prea tare. Iar uneori, când se hotăra să se urneasca pâna în ultima banca, să îl plesnească pe colegul ăla care râdea tot timpul şi nu îşi făcea niciodată temele, îşi legana şoldurile cât se poate de senzual.

Mai era si învăţătorul de la B. Fiinţa mai antipatică decât el, nu prea am cunoscut. Stau acum şi mă întreb cu ce mă deranja de fapt; pai simplu: se ţinea scai dupa coada ei tot timpul. Venea cu 5 minute să se termine ora, să o ia în pauză şi o aducea înapoi cu 15 minute după ce începea ora următoare. Parcă îi văd rânjetul de cotoi în călduri, cum o adulmeca de pe la spate. Şi mai de neînţeles pentru mine era că ea îi răspundea libidinosului. Idila nu a durat foarte mult, şi nu pentru ca o fi aflat directorul şcolii (vopsit şi el un negru albăstrui intens) ci pentru că învăţătoarea mea s-a măritat. Nici de data asta nu am fost prea mulţumită, pentru ca îşi schimbase numele şi trebuia să mă obişnuiesc cu cel nou.

Dar situaţia a evoluat în favoarea mea şi dupa doar un an, s-a măritat cu altul. Şi dupa inca un an, cu un al treilea. Am uitat să spun de la început că era divorţată când am cunoscut-o eu şi avea o fată printr-a treia.

Îmi mai amintesc si de bluzele ei translucide, din mătase. Erau dotate cu celebrii umeri şi purta mereu sutien închis la culoare. Dar tot cred că era o curvă.


Azi m-am luat la întrecere cu pământul. Eu mi-am plecat capul în ţărână, el şi-a ridicat uşor brazda reavănă, până ce tâmplele ni s-au atins. Vroiam să vedem a cui se zbate mai tare. Mi-am ascuţit simţurile, ascultând tăcut… Fără să îmi dau sema, am început să zâmbesc. Era vechiul meu zâmbet de dimineaţa, pentru tine. Atunci el a gemut sub mine.
E ultimul meu zâmbet, i-am explicat.
Imediat am simţit o zdruncinătură, care m-a făcut să tresar.
E doar un val de frunze moarte, strivite de primul omăt, mi-a spus el. Mi-am lăsat palma peste inima lui imensă şi am ascultat mai departe.

Doar că zâmbetul îmi dispăruse, faţa mi-a devenit întâi searbăda, apoi tristă, primele lacrimi şi-au făcut apariţia şi imediat s-au transformat în şiroaie. Am simţit că plutesc.
Nu pluteşti, te scufunzi, mi-a şoptit pământul. Vocea-i gâlgâind a continuat:
Opreşte-te, sau o să ne scufundăm amândoi!
Sunt amăgirile mele, i-am stigat. Am simţit că alunec, că il pierd de sub mine si oricât încercam să îl prind din nou între degete, îmi scăpa. Precum şuviţele tale de păr.

Când credeam că ascult din nou doar liniştea, am început să simt durere. Peste tot corpul, prin toţi porii. Îmi priveam mâinile vinete si chircite, până ce privirea mi s-a inceţoşat. Ceva imi strivise ochii si buzele, mai aprig decât sărutul tău de jar.
E doar furtuna, care mi-a sfărâmat florile, mi-a spus. M-am lipit şi mai tare de el, incercand să ma încălzesc puţin.

Am deschis din nou ochii si privirea mi s-a pierdut în zare, către norii singuratici, ce pluteau uşor spre depărtări. Pământul s-a cutremurat sub mine, şi a început sa zvâcnească.
E ziua in care nu mi-a spus adio, i-am explicat eu cu glasul uşor pierdut. Inima lui a început să bată tot mai tare, în bubuituri. Mi-am încleştat şi mai bine pumnii in tărâna uscată însă ceva m-a izbit cu putere, mi-a desprins mâinile, apoi m-am rostogolit până într-un gard de sârmă ghimpată.
E ziua când va fi să nu fii, mi-a tăinuit pământul.

Un fir de sânge începu să mi se prelingă pe tâmplă, alene pe lângă de un fir de păr alb, nou si el pe meleagurile alea. Atunci i-am strigat: 
Eu nu mă mai joc!


Nu am cer, deasupra cătunului acoperit de iarba iluzorie a unui nou vis, sa îmi ridic odăile sufletului; să îi spoiesc apoi pereţii cu gânduri galbene, precum soarele meu deja cam pălit. Sau galbene ca păpădia crescută între stravelele gardului cu care mi-am îngrădit dorurile.

Nu am cer să îmi ridic fumul speranţelor arse în vatra realităţii de a cărei tăciuni am mâinile mânjite. Şi pe a căror cenuşă o vântur înfrigurată cu clestele, sperând să nu se mai ridice nimic din ea.

Nu am cer să-mi mint cuvintele, să fug de zăpadă, să arunc cu pietre după frânturile de zi,  să urăsc susurul apei, să gonesc fluturii, să calc peste frunzele moarte.

Nu am cer să îmi înalţ zmeie, să mă plouă, să mă întunece norii,  să mă ardă soarele.


Dacă tu vei pleca, peste inima mea, peste gândurile mele, buzele mele, pleoapele mele, tâmplele mele
Se lasă-ntuneric şi lespede grea. Lespedea tăcerii, a iernii, a somnului; a dorinţelor rămase de izbelişte, a gândurilor pierdute în negura zilelor prea lungi

Nu pot să zbor, nu pot să mor
şi ce greu îmi e mie, iar ţie… nu ştiu cum îţi este. Dar în fiecare minut îmi spun ca  îţi este bine.

Dacă vrei să rămâi, ca şi-n ziua dintâi
Îţi dărui o oră cu gust amărui. Ca al mării, ca al ierbii, ca al pietrelor, ca al serilor mele palide.

Poate chiar te-ai mutat, visul meu tulburat… acolo unde gândul-mi nu te poate ajunge, nu te poate înţelege, nu te poate cunoaşte. Nu te poate atinge.


Dacă vei reveni, într-o palidă zi
Voi fi tot aceeasi, dar tu cum vei fi?

Dac-ai fost nici nu ştiu, umbrită fiindu-mi privirea de  vălul gros al dorinţelor, iluziilor şi himerelor lumii de vis pe care, cu atâta îndemânare am urzit-o

şi mi-e greu să mai fiu o boare care să te vegheze, o speranţă dârdâind de frig, un oraş bântuit de fantasme, un gând care nu îşi poate ucide speranţa. Să fiu  tu

Ce dor mi-e de tine acuma târziu când, daca ai fost, te-am pierdut iar dacă nu ai fost, pesemne că te-am visat


Nu pot să zbor, nu pot să mor
şi ce greu îmi e mie şi ţie uşor


%d blogeri au apreciat asta: