Copilării

la tara

Când eşti copil, chiar dacă eşti adult, tot conştiinţă de copil ai. Cum vine asta? Păi să povestesc.
Se făcea că eram mică. Mică, mică, aşa, cam de vârsta fiică-mii, pe la vreo 5 -6 ani şi mă jucam într-o râpă, la bunici, cu nişte copii de ţigani. Familia Lefter erau, şi chiar aşa erau, căci averea lor cuprindea în plus faţă de cele 2 capre râioase (care de altfel reprezentau şi motivul pentru care copiii erau trimişi toată ziua să stea pe râpă) încă vreo 4-5 găini jumulite. Fata era mai mare, cam pe la vreo 10-12 ani, iar frati-său pe la vreo 7-8, dar amândoi la fel de ai dracu’. Nu prea ştiu cum am reuşit eu atunci să le intru în cercul de apropiaţi, dar era mare lucru că mă puteam apropia de ei la mai puţin de 2 metri. Cum, necum, toată ziua ne jucam în poieniţa aia, eu, cu nişte pantaloni din lână lucraţi manual de bunica, şi vopsiţi (tot manual şi tot de ea) un fel de verde absint, nu pream chiar desprinsă din alt film. Sau din altă ogradă.

E, şi cum ne jucam noi aşa, într-o seară, când ne pregăteam să ne întoarcem în sat, nu ştiu ce îi vine fetei că o trăsneşte o idee: „Bă, ia hai să o legăm pe asta mică aici, de prunul ăla, cu betele de la capră!” (capra, era legată cu nişte bete vechi de la o catrinţă, pe post de funie). Ăla mic şi la fel de rău a sărit în sus de bucurie, că gata. Eu, în pantalonii mei verzi şi vopsiţi cam rău, m-am cam înmuiat: ce mă fac dacă mă leagă de prun, îmi era cam frică să dorm acolo.

Stând aşa şi uitându-mă nedumerită la ei cum se maimuţăreau, cum plănuiau, cum încuviinţau am înţeles că era doar o glumă, menită să mă sperie. De fapt, asta se putea vedea lesne chiar cu ochiul liber: pe capră nu o puteau duce până acasă nelegată că era mai afurisită decât ei şi fugea, nu se puteau prezenta la mă-sa fără bete (doar am zis că erau cam lefteri), nodul de la gâtul caprei era văr cu ăla gordian, ca să nu mai spun că nici nu prea puteau  trece prin dreptul ogrăzii bunicii fără mine. Şi mai mult decât atât, nu se apuca niciunul dintre ei să dezlege capra şi să mă lege pe mine de prun, ba chiar ştiam şi că aveau faimă de oameni care multe ziceau (în speţă glume) şi puţine făceau. Cu toate astea, eu nu mă gândeam decât în ce poziţie să mă ghemuiesc la noapte lângă prun. Ştiind foarte clar că nu o să dorm lângă prun. Gândindu-mă cum să mă las în jos, legată fiind. Înţelegând că puradeii nu or să mă lege de niciun prun. În schimb, faţa îmi era trasă cum se trăsese întunericul peste ziua aia, ochii mi se rotunjiseră ca prunele cu care acrea bunica ciorba, iar vocea îmi cam tremura ca… nu mai ştiu ce.

Şi tot aşa preţ de vreo 10 minute, până când, dintr-o dată m-au luat amândoi după umeri şi mi-au zis: „Ei, hai că am glumit şi noi! Chiar credeai că am face noi aşa ceva?”
„Nu”, am zis. Şi nu minţeam, în timp ce inima mi se aşeza înapoi în culcuşul ei din piept.