You are currently browsing the monthly archive for Ianuarie 2010.


Tu… esti gandul meu suav impletit cu aburul cafelei dimineatilor de vara, udate de plansetul picaturilor de roua reflectand, precum milioanele de cioburi ale unei oglinzi sparte, curcubeul.

Tu… esti zambetul razlet si naiv dupa atingerea fruntii mele incordate, cu aripile, a unui fluture a carui clepsidra ii ajunge la jumatate, in miezul zilei.

Tu…  esti sarutul umed al ierbii peste gleznele dezgolite, dintr-un camp de maci; esti galbenul dorintelor mele sufocate de catre rosul crud si catifelat al idealizarilor de iunie.

Tu…  esti intensul atunci cand imi rad in pumni de bucurie ca iti revad tamplele respirand usor sub degetele mele timide pe care pretind ca le trimit sa se joace de-a v-ati ascunselea cu firele tale de par, vrand de fapt sa iti fur din mirosul parului.

Tu… esti asa cum vreau sa fie septembrie, cum as vrea sa ploua, cum as vrea dansez sau cum as vrea sa fotografiez albastrul.

Daca as fi Dumnezeu, nu as schimba nimic la tine.

Anunțuri

Lucrurile s-au desfasurat dupa scenariul clasic: am varsat cafea pe tastatura si randul de sus, cel cu cifrele si semne, nu mai reactioneaza. Asa ca s-a dus naibii shift+0 sau shift+9 sau plus tot randul ala. 😀 La inceput nu parea grav, dar mai tarziu, cand am realizat ca trebuie sa folosesc caseta cu emoticon-uri de la messenger, intrucat nu mai mergea sa le fac manual, am zis ca o fi vreun semn: poate cineva considera  ca stau prea mult pe messenger. 😉 Semn pe care l-am ignorat, desigur.

Am coborat din realitatea virtuala in momentul in care mi-am dat seama ca daca vreau sa  zambesc, sa rad, sa plang, sa fac cu ochiul sau multe alte semne pe care, cu atata indemanare, le fac tot manual…nu mai am cum. Decat poate, cu copy/paste din alte parti, pe unde le gaseam deja scrise. Dar cat de aiurea sa fie sa ajungi sa zambesti cu copy/paste? 😀

P.S. Si cu adresa de mail procedez la fel… deocamdata.


Asta ma face sa ma intreb daca cuvintele mele cheie nu au substraturi subliminale… Sau poate, daca nu cumva am un blog pervers in esenta. 😉


Desi a trecut ceva vreme de atunci, ma gandeam sa o pastrez cumva si aici. Chiar a fost cea mai frumoasa toamna.


Aproape ca avea dreptate cineva cand spunea ca exista doua tragedii in viata: una e sa nu obtii ce-ti doreste inima, cealalta e sa obtii. Ce poate fi mai trist decat sa iti ajungi dorinta, sa o atingi cu mana, sa o tii in brate, sa ii mirosi caldura, sa ii asculti inima, sa ii soptesti cand esti sigur ca nu te aude, sa ii razi cand crezi ca nu te vede…?

Cat de brutala poate fi o realitate in care te trezesti ca nu mai trasezi niste forme nevazute, rod al fanteziilor dorintelor tale ci totul devine palpabil. Acum nu mai esti stapan sa conturezi tu totul; acum trebuie sa urmezi cu degetul liniile desenate candva de natura, sarutate de timp, colorate de nori, imblanzite de iarba, inmiresmate de cafeaua de dimineata. Cat de socant poate fi sa realizezi ca totul este mai frumos decat iti imaginasei pana atunci; sa intelegi cat de mic esti in fata unui lucru pe care ti-l doresti atat de mult.

Si cat de tragic poate sa fie ca apoi, sa treaca pe strada pe langa tine? Asa, ca si cum unul  din voi ar fi invizibil.


M-am trezit intr-un moment  ca stateam degeaba si priveam in gol, si am inceput sa ma intreb ce as putea face, sa nu mi se para viata plictisitoare, sa nu am impresia ca mi se scurge timpul aiurea  si ca traiesc degeaba. Dar mai ales, sa nu imi para candva rau de felul in care „am pierdut timpul” acum.

Mi-au venit in minte tot felul de distractii, ma gandeam la toate lucrurile pe care nu stiu sa le fac sau poate de care nici nu am auzit inca, incepand cu sporturile extreme, noile gadgeturi, filmele 3D, cu jocurile excentrice sau calatoriile prin colturile neexplorate ale lumii, cercetarea  si terminand cu lucruri simple precum cititul, tricotatul, gradinaritul care insa, iti hranesc atat de mult spiritul. M-am intrebat si cum ar fi sa duci o viata de artist sau una de presedinte.

Ma gandeam la toate lucrurile care ne fac mai buni, mai deschisi, mai fericiti, mai liberi, care ne redau aripile si ne inalta chiar pana la propriile idealuri.

Insa nu s-a produs nicio scanteie in inima mea, nu am putut sa spun „da, asta as vrea sa fac acum”. In prima instanta m-am speriat putin; nu intelegeam ce mi se intampla, ce se intamplasera cu dorinlele mele groase ca vrejul lui Jack…  Am sters toate imaginile si am lasat  totul alb, in jur. De fapt, CE IMI DORESC ACUM? Raspunsul a venit neintarziat:  sa fiu langa tine.




Cum sa nu te imprietenesti cu un bolovan? E singurul peste care poti sta cu fundul, in timp ce ii vorbesti, sau daca e destul de mare -chiar si cu picioarele. E singurul care te asculta fara sa te intrerupa, iar formele sale rotunde si nemaintalnite par sa fie de acord cu toate prostiile pe care le spui, culoarii lui prietenoase pare sa ii placa orice idee idioata care iti vine in minte; iar tacerea lui melodioasa pare sa te sustina mereu, si mereu, si mereu…

Iar nu odata, am constatat ca greutatea lui e egala cu cea din suflet. Sa fie doar o coincidenta? 🙂

Inca nu esti prieten cu bolovanul? 🙂


De astazi nu mai visez; gata cu visurile care ajunsesera de la nuantele pastelate la cele mohorate , gata cu himerele mai subtiri decat capilarele venoase, gata cu iluziile care aproape se puteau incolaci de nori, cu punctele de vedere sau situatiile imaginate. Gata cu socoteala de acasa, gata cu scenariile, fie ele fairy sau SF si gata cu „cred”. Nu mai cred nimic. Doar vad, ascult, privesc, memorez lucruri adevarate. Imi ajunge filtrul propriei gandiri, fairy enough.

Iar daca stau bine sa ma gandesc, daca privesc cu atentie in jur recunosc ca, mie chiar imi place realitatea.

Am vrut sa spun ca e asa cum mi-am dorit-o eu. 🙂

%d blogeri au apreciat asta: