You are currently browsing the category archive for the ‘despre altele’ category.


la tara


Când eşti copil, chiar dacă eşti adult, tot conştiinţă de copil ai. Cum vine asta? Păi să povestesc.
Se făcea că eram mică. Mică, mică, aşa, cam de vârsta fiică-mii, pe la vreo 5 -6 ani şi mă jucam într-o râpă, la bunici, cu nişte copii de ţigani. Familia Lefter erau, şi chiar aşa erau, căci averea lor cuprindea în plus faţă de cele 2 capre râioase (care de altfel reprezentau şi motivul pentru care copiii erau trimişi toată ziua să stea pe râpă) încă vreo 4-5 găini jumulite. Fata era mai mare, cam pe la vreo 10-12 ani, iar frati-său pe la vreo 7-8, dar amândoi la fel de ai dracu’. Nu prea ştiu cum am reuşit eu atunci să le intru în cercul de apropiaţi, dar era mare lucru că mă puteam apropia de ei la mai puţin de 2 metri. Cum, necum, toată ziua ne jucam în poieniţa aia, eu, cu nişte pantaloni din lână lucraţi manual de bunica, şi vopsiţi (tot manual şi tot de ea) un fel de verde absint, nu pream chiar desprinsă din alt film. Sau din altă ogradă.

E, şi cum ne jucam noi aşa, într-o seară, când ne pregăteam să ne întoarcem în sat, nu ştiu ce îi vine fetei că o trăsneşte o idee: „Bă, ia hai să o legăm pe asta mică aici, de prunul ăla, cu betele de la capră!” (capra, era legată cu nişte bete vechi de la o catrinţă, pe post de funie). Ăla mic şi la fel de rău a sărit în sus de bucurie, că gata. Eu, în pantalonii mei verzi şi vopsiţi cam rău, m-am cam înmuiat: ce mă fac dacă mă leagă de prun, îmi era cam frică să dorm acolo.

Stând aşa şi uitându-mă nedumerită la ei cum se maimuţăreau, cum plănuiau, cum încuviinţau am înţeles că era doar o glumă, menită să mă sperie. De fapt, asta se putea vedea lesne chiar cu ochiul liber: pe capră nu o puteau duce până acasă nelegată că era mai afurisită decât ei şi fugea, nu se puteau prezenta la mă-sa fără bete (doar am zis că erau cam lefteri), nodul de la gâtul caprei era văr cu ăla gordian, ca să nu mai spun că nici nu prea puteau  trece prin dreptul ogrăzii bunicii fără mine. Şi mai mult decât atât, nu se apuca niciunul dintre ei să dezlege capra şi să mă lege pe mine de prun, ba chiar ştiam şi că aveau faimă de oameni care multe ziceau (în speţă glume) şi puţine făceau. Cu toate astea, eu nu mă gândeam decât în ce poziţie să mă ghemuiesc la noapte lângă prun. Ştiind foarte clar că nu o să dorm lângă prun. Gândindu-mă cum să mă las în jos, legată fiind. Înţelegând că puradeii nu or să mă lege de niciun prun. În schimb, faţa îmi era trasă cum se trăsese întunericul peste ziua aia, ochii mi se rotunjiseră ca prunele cu care acrea bunica ciorba, iar vocea îmi cam tremura ca… nu mai ştiu ce.

Şi tot aşa preţ de vreo 10 minute, până când, dintr-o dată m-au luat amândoi după umeri şi mi-au zis: „Ei, hai că am glumit şi noi! Chiar credeai că am face noi aşa ceva?”
„Nu”, am zis. Şi nu minţeam, în timp ce inima mi se aşeza înapoi în culcuşul ei din piept.


Descalţă-te dragule, ca să te primenesc.
Să-ţi curăţ tot noroiul, căci spartă ţi-e opinca,
Căruntă-ţi este tâmplă, căutătura adâncă
Ţi s-a împăienjenit. Iar eu cu tine lângă
Precum o Magdalenă, n-o să mă mai smintesc.

 

Descalţă-te cu grijă, talpa ţi-e suferindă
De spini, de cioburi, de pietre şi venin
Căci cu piciorul gol, ai semănat pelin
În suflete plăpânde, în braţ încă virgin.

Dar vino să te spăl, căci mâine-a fi duminică.

 

Descalţă-te de toate, şi lasă-mă să-ţi fiu
Aşa cum niciodată, n-am fost: atât de-aproape.
Doar te-am minţit cu ochii, cu buzele crăpate
Spunând că vine vară. Ştiam că-i numai moarte.

Hai vino lângă mine, te-oi mai minţi o dată.

 

Descalţă-te degrabă căci iacă şi zefirul
Nomadul, zburătorul, îmi umflă prin cosiţe
În vale, de-a mijoarca, mă joacă  între căpiţe
Îmi fură câte-un zâmbet, mi-l prinde-ntre gropiţe

Şi oi fugi cu dânsul, amăgitorul, hoţul.

 

Mai ştii ce-ţi tot spuneam eu despre veci,
Că nu-s prielnici decât frunzelor de fragi?
Iar tu râzând îmi răspundeai “ei, taci!”
Mă pipăiai cu degetele dragi…

Descalţă-te dragule, căci mâne ai să pleci.


Daca te-as iubi la nebunie, mi-as taia parul pentru tine; mi-as taia aripile pentru tine; mi-as taia visurile pentru tine; mi-as taia rochiile de in; mi-as taia trandafirii incolaciti de stalpii casei; si mi-as taia si dorurile, tot pentru tine, toate.


Adesea lanturi grele imi atarana de maini, de picioare, de ochi, de buze. Lanturi ferecate, lanturi fara vreo iarba magica.

Si vin vremuri tulburi; vremuri ce par a ti se strecura pe sub straie, a se incolaci in jurul tau si a te surprinde. Maini lungi iti astupa ochii si gura, greutati ce te trag in alta parte a potecii tale, gheare ce sapa gropi uriase dinanintea-ti. Firele de iarba, neprietenoase, iti urzica talpile iar fasii de ceata groasa te inconjoara. Guri nevazute iti soptesc despre balauri.

Cautarea iti devine o povara. Chiar asta iti doresti, oare de asta ai nevoie, ce fel de decizii iei? Esti rational sau esti fericit? Este destul de tarziu sa mai conteze?

Dar nu poti sa strigi, nu poti sa alergi, pentru ca de maini, de picioare, de ochi si de buze iti atarna lamturi ferecate si ruginite. Lanturi rationale, lanturi reale.




Probabil aşa s-a nimerit deşi, pare-se  să fi zăbovit ceva mai mult ca de obicei pe la vreun birt vechi, pe la hanul Ancuţei, ori prin vreun bar uitat de lume, adăpostindu-se de crivăţ.
Posibil să fi rătăcit troienitele cărări, să îi fi ingheţat busola-i aurită şi solară, iar oiştea carului mare să se fi înţepenit. Iar în toată tevatura asta, un mugure s-a putut trezi. Nu uşoară fu munca de a-l adormi la loc, căci mugurii nu se lasă adormiţi decât legănaţi de pletele zefirului. Iar zefirul salaşuieşe sub poala dinspre asfinţit a robei de brânduşe. Iar până la brânduşe, iacă trebuie scuturaţi intâi ghioceii, apoi zambilele. Şi, desigur, trebuiesc adormiţi la loc, toţi, până când ultima floare de iarnă se va fi transformat în lacrimi, spălând pământul de ger.


De ce? Pentru că mi se par un soi de laşitate, de a spune un lucru fără a privi destinatarul în ochi, post scriptum-urile astea. Conţin ceva ce chipurile ai uitat să menţionezi la timpul şi locul lui.

„Bună. vroiam să îţi transmit că… P.S. La mulţi ani pentru ziua ta (aia de acum 4 săptămâni)”
„Bună. vroiam să îţi transmit că… P.S. Îmi plac pozele tale!”
„Bună. vroiam să îţi transmit că… P.S. Ai cântat ca o privighetoare la concert!”
„Bună. vroiam să îţi transmit că… P.S. Ai trei copii superbi!”

Poate că pun eu prea mult accent pe momentul potrivit, dar tot nu am desluşit niciodată pe deplin post scriptum-urile.

P.S. Asta nu înseamnă totuşi că nu iau în considerare P.S.-ul. 🙂


De câte ori nu auzim din jur, celebrele îndemnuri „fii frumoasă, pentru tine! îngrijeşte-te, răsfaţă-te! eşti importantă! nu uita de tine!” Iar în luna femeilor-mărţişor, parcă de şi mai multe ori.

Aşadar, femeia din mine a hotărat să îmi dăruiască un mic mărţişor, prin câteva fraze pline de răsfăţ: vreau să recunosc de ce o fac şi eu. De ce jonglez cu dibăcie printre cele câteva ciocolate zilnice şi niciun gram în plus. De ce mă uit de zeci de ori în oglindă şi mă întreb cum să îmi mai aranjez bretonul. De ce, de fiecare dată când zăresc o damă bine, o admir dar mă gândesc ce secret i-aş putea fura. De ce când descopăr nişte lucruri interesante, mă străduiesc să reţin cât mai mult. De ce îmi fug şi mie ochii prin magazinele pentru femei şi probez de 7 ori o pălărie până să o cumpăr.

Pentru el.
Pentru că lui vreau să îi par frumosă, inetresantă, atrăgătoare. Pentru că el vreau să fie mândru de mine. Pentru că el vreau să mă cunoască, să mă descopere. Pentru că femeia lui vreau să fie cea mai bună.
Pentru că eu ştiu deja cine sunt şi ce pot face: orice pentru el. Pentru că nu poţi fi tu dacă nu există un lucru pe lumea asta care să conteze cu adevărat şi infinit pentru tine: celălalt.


Sunt  unele zile care mă uimesc pur şi simplu, prin fertilitatea lor. Astazi de exemplu, mi-au venit 14 idei. Numărate de două ori, să fiu sigură.  Jumătate sunt foarte constructive… la propriu; adică ţin destul de mult de construcţii. 😀 Dar nu îmi e frică: mai mult decât să nu îmi iasă, nu poate fi decât chiar să nu îmi iasă! Bine, ar mai fi totuşi o variantă de evitat, şi anume să îmi iasă altceva. Aşadar, anul ăsta gata cu operaţiuni a la freecycle şi voi începe redecorarea de primăvară.

Mă întreb ce o fi şi cu zilele astea: uneori nu dau nimic, alteori dau pe afară. Oare cel ce ne supraveghează minţile o mai fi şi ocupat?
Şi na că mi-am amintit şi despre God’s Away On Business:

%d blogeri au apreciat asta: