You are currently browsing the monthly archive for Iunie 2010.


Era o vorbă, odată, care spunea că există un motiv pentru care anumiţi oameni din trecut nu mai fac parte din prezentul tău. Mi se părea destul de înţeleaptă, recunosc, sau măcar suna destul de bine.
Acum, pe lângă faptul că mi se pare doar o frază siropoasă de prin pps-urile care circulă prin mailuri şi pe care trebuie să le trimiţi la 12 persoane ca să ţi se întample o minune in fix 12 minute, mă intrigă, îmi declanşează o furie aproape de nestăvilit.

Dacă fac un recensământ al persoanelor pe care le-am pierdut de-a lungul timpului, iar mă enervez. Dacă încerc să îmi imaginez cum ar fi viaţa mea acum alături de ele, mă întristez. Minunată, perfectă chiar. Probabil am descoperit şi motivul pentru care au trebuit să dispară din prezentul meu: un destin implacabil care face tot ce îi stă în putinţă să te ţină departe de perfecţiune. Iar cea mai la îndemână unealtă îi eşti tu însuţi. Tu, cu toate defectele tale, aşa că adesea ajungi la concluzia că nu le-ai meritat.

Cel puţin aşa e la mine. Îmi amintesc de toţi acei prieteni, famile, colegi care mă făceau atât de fericită şi mândră şi cărora le-am jurat un prezent veşnic. Dar cărora le cer acum iertare pentru fiece secundă pe care am ratat-o alături de ei…

Anunțuri


Îmi lipseşte râsul. Râsul tău la fleacurile din jur, la glumele mele proaste, la jocurile expirate de cuvinte, la momentele penibile ale celorlalţi, la dimineţi, la versurile unor melodii stupide.

Şi e de ajuns cât îmi lipşeti pe ziua de azi…


Îmi plăsmuiesc adesea cuvinte, din gânduri. Dar sunt gânduri ascunse şi ies cuvinte invizibile. Aş vrea să fur apusuri, să le colorez, dar am inima oarbă şi nu reuşesc niciodată. Ascult valurile din scoici şi mă chinuiesc să le repet dar am glasul mut.

Nu înţeleg, oare nu fac destul? Nu aş vrea să îţi spun decât două cuvinte simple. Dar nu ştiu de ce îmi este totuşi atât de greu…


De cand eram mica, m-am tot intrebat mereu cum este sa fii mare. Studiindu-i pe cei din jurul carora cresteam, concluzionam ca si eu stiu sa fac tot ce faceau ei de li se recunostea acest straniu statut de „om mare”: puteam sa fac curatenie, stiam sa si gatesc putin, sa dau o mana buna de ajutor la treburile gospodariei, sa imi dau cu parerea privind unele chestiuni, sa dau sfaturi; uneori, reuseam chiar sa castig si bani prin munca mea. Citește restul acestei intrări »

%d blogeri au apreciat asta: