IMG_7272
IMG_7266

IMG_7267
IMG_7269

girls, white fence


la tara


Când eşti copil, chiar dacă eşti adult, tot conştiinţă de copil ai. Cum vine asta? Păi să povestesc.
Se făcea că eram mică. Mică, mică, aşa, cam de vârsta fiică-mii, pe la vreo 5 -6 ani şi mă jucam într-o râpă, la bunici, cu nişte copii de ţigani. Familia Lefter erau, şi chiar aşa erau, căci averea lor cuprindea în plus faţă de cele 2 capre râioase (care de altfel reprezentau şi motivul pentru care copiii erau trimişi toată ziua să stea pe râpă) încă vreo 4-5 găini jumulite. Fata era mai mare, cam pe la vreo 10-12 ani, iar frati-său pe la vreo 7-8, dar amândoi la fel de ai dracu’. Nu prea ştiu cum am reuşit eu atunci să le intru în cercul de apropiaţi, dar era mare lucru că mă puteam apropia de ei la mai puţin de 2 metri. Cum, necum, toată ziua ne jucam în poieniţa aia, eu, cu nişte pantaloni din lână lucraţi manual de bunica, şi vopsiţi (tot manual şi tot de ea) un fel de verde absint, nu pream chiar desprinsă din alt film. Sau din altă ogradă.

E, şi cum ne jucam noi aşa, într-o seară, când ne pregăteam să ne întoarcem în sat, nu ştiu ce îi vine fetei că o trăsneşte o idee: „Bă, ia hai să o legăm pe asta mică aici, de prunul ăla, cu betele de la capră!” (capra, era legată cu nişte bete vechi de la o catrinţă, pe post de funie). Ăla mic şi la fel de rău a sărit în sus de bucurie, că gata. Eu, în pantalonii mei verzi şi vopsiţi cam rău, m-am cam înmuiat: ce mă fac dacă mă leagă de prun, îmi era cam frică să dorm acolo.

Stând aşa şi uitându-mă nedumerită la ei cum se maimuţăreau, cum plănuiau, cum încuviinţau am înţeles că era doar o glumă, menită să mă sperie. De fapt, asta se putea vedea lesne chiar cu ochiul liber: pe capră nu o puteau duce până acasă nelegată că era mai afurisită decât ei şi fugea, nu se puteau prezenta la mă-sa fără bete (doar am zis că erau cam lefteri), nodul de la gâtul caprei era văr cu ăla gordian, ca să nu mai spun că nici nu prea puteau  trece prin dreptul ogrăzii bunicii fără mine. Şi mai mult decât atât, nu se apuca niciunul dintre ei să dezlege capra şi să mă lege pe mine de prun, ba chiar ştiam şi că aveau faimă de oameni care multe ziceau (în speţă glume) şi puţine făceau. Cu toate astea, eu nu mă gândeam decât în ce poziţie să mă ghemuiesc la noapte lângă prun. Ştiind foarte clar că nu o să dorm lângă prun. Gândindu-mă cum să mă las în jos, legată fiind. Înţelegând că puradeii nu or să mă lege de niciun prun. În schimb, faţa îmi era trasă cum se trăsese întunericul peste ziua aia, ochii mi se rotunjiseră ca prunele cu care acrea bunica ciorba, iar vocea îmi cam tremura ca… nu mai ştiu ce.

Şi tot aşa preţ de vreo 10 minute, până când, dintr-o dată m-au luat amândoi după umeri şi mi-au zis: „Ei, hai că am glumit şi noi! Chiar credeai că am face noi aşa ceva?”
„Nu”, am zis. Şi nu minţeam, în timp ce inima mi se aşeza înapoi în culcuşul ei din piept.


La inceput a fost iubirea, pe care mi-am implinit-o cu pofta; apoi a urmat dorinta, pe care am devorat-o cu pasiune. Dar cand am vrut sa fac si al treilea pas, m-am impiedicat si am cazut in genunchi: asa am devenit supusa.


De la o toamna incoace, tot ingenuncheam la mormantul sufletului tau sa il plivesc: il stropeam intai cu apa moarta, apoi aruncam peste el apa vie. Intr-o zi, un inger poposind deasupra, pe o creanga de nuc, imi zise:

– Lasa-l femeie, caci nu mai invie. Mai ieri i-am scrijelit numele intru vesnicie, pe o strana unde are sa cante langa strabunii lui. Ii raspunsei:
– Ingere, nu vreau decat sa cresc garofite aici.
– Apoi, atunci azvarle-ti degraba ulcioarele cu apa. Tie iti trebuie ploi, insa dumnezeu nu il plange pe acest biet sarman.


Descalţă-te dragule, ca să te primenesc.
Să-ţi curăţ tot noroiul, căci spartă ţi-e opinca,
Căruntă-ţi este tâmplă, căutătura adâncă
Ţi s-a împăienjenit. Iar eu cu tine lângă
Precum o Magdalenă, n-o să mă mai smintesc.

 

Descalţă-te cu grijă, talpa ţi-e suferindă
De spini, de cioburi, de pietre şi venin
Căci cu piciorul gol, ai semănat pelin
În suflete plăpânde, în braţ încă virgin.

Dar vino să te spăl, căci mâine-a fi duminică.

 

Descalţă-te de toate, şi lasă-mă să-ţi fiu
Aşa cum niciodată, n-am fost: atât de-aproape.
Doar te-am minţit cu ochii, cu buzele crăpate
Spunând că vine vară. Ştiam că-i numai moarte.

Hai vino lângă mine, te-oi mai minţi o dată.

 

Descalţă-te degrabă căci iacă şi zefirul
Nomadul, zburătorul, îmi umflă prin cosiţe
În vale, de-a mijoarca, mă joacă  între căpiţe
Îmi fură câte-un zâmbet, mi-l prinde-ntre gropiţe

Şi oi fugi cu dânsul, amăgitorul, hoţul.

 

Mai ştii ce-ţi tot spuneam eu despre veci,
Că nu-s prielnici decât frunzelor de fragi?
Iar tu râzând îmi răspundeai “ei, taci!”
Mă pipăiai cu degetele dragi…

Descalţă-te dragule, căci mâne ai să pleci.


Daca te-as iubi la nebunie, mi-as taia parul pentru tine; mi-as taia aripile pentru tine; mi-as taia visurile pentru tine; mi-as taia rochiile de in; mi-as taia trandafirii incolaciti de stalpii casei; si mi-as taia si dorurile, tot pentru tine, toate.


Trecătorule, rogu-te, opeşte-te o ţâră aici, sub dud, lângă mine. Dă-mi te rog cămeşa ta cea cusută de mână să mă şterg de sângele ce-mi şiroieşte din coasta asta. Iacă am o rană aici şi nu o pot astupa. Încinge-mă de jur împrejur cu ea şi strânge-mă; strânge-mă tare să nu mai pot vedea limpede, strânge-mă tare să nu mai pot auzi lesne, strânge-mă tare să nu mai pot simţi nimic. Strânge-mă în braţe, strânge-mă de moarte. Şi te-oi răsplăti cu tot ce mi-a rămâne.


Adesea lanturi grele imi atarana de maini, de picioare, de ochi, de buze. Lanturi ferecate, lanturi fara vreo iarba magica.

Si vin vremuri tulburi; vremuri ce par a ti se strecura pe sub straie, a se incolaci in jurul tau si a te surprinde. Maini lungi iti astupa ochii si gura, greutati ce te trag in alta parte a potecii tale, gheare ce sapa gropi uriase dinanintea-ti. Firele de iarba, neprietenoase, iti urzica talpile iar fasii de ceata groasa te inconjoara. Guri nevazute iti soptesc despre balauri.

Cautarea iti devine o povara. Chiar asta iti doresti, oare de asta ai nevoie, ce fel de decizii iei? Esti rational sau esti fericit? Este destul de tarziu sa mai conteze?

Dar nu poti sa strigi, nu poti sa alergi, pentru ca de maini, de picioare, de ochi si de buze iti atarna lamturi ferecate si ruginite. Lanturi rationale, lanturi reale.


Lasă-mă pe mine să îţi legăn gândurile, şi promit că le voi adormi;
lasă-mă pe mine să îţi şoptesc, şi promit că vei putea înţelege graiul vântului;
lasă-mă pe mine să îţi descânt şi promit că ielele îţi vor îngenunchia;
lasă-mă pe mine să îţi râd, şi promit că voi face iarba să îţi danseze;
lasă-mă pe mine să te privesc, şi promit că soarele nu va mai dormi niciodată.


%d blogeri au apreciat asta: