Mereu spunem ceva, cuiva, fie el fleac sau lucru mare. Dar de ce nu am spune totul într-un nimic, tuturor? Sau nimănui.
Nu, stai că nu e bine nici aşa. M-am răzgândit, reformulez.

Aşa, deci vorbeam despre a vorbi fără să spui ceva, despre a tăcea vorbind totuşi, despre decizii şi dorinţe. Ce îţi doreşti mai mult: să spui sau să taci? Pai depinde de cine te ascultă. Sau nu. Ia mai lasă-i încolo pe ceilalţi şi îndeplineşte-ţi o dorinţă de Crăciunul ăsta; care vrei tu, dar de preferat pe cea mai mare. Ceva care să te facă să simţi că îţi bate inima. Nu căuta să te gândeşti la ce te face fericit pentru că nu există aşa ceva; lucrurile trebuiesc luate ca atare. Adesea nu vedem pădurea de copaci şi viaţa de secunde. Raportează-te la secunde, nu la vieţi (a ta şi a celorlalţi, evident). Încearcă, măcar o secundă. Şi dacă îţi place, mai încearcă vreo câteva secunde.

Ni se pare mişto să vorbim cu substraturi, subînţelesuri, să sucim cuvintele de nu le mai înţelege nici naiba. Eu cred că greşim; cum ar fi să spunem sincer tot ce gândim, fără să ne mai ruşinăm atâta de gândurile noastre şi să le ascundem. Pur şi simplu, să strigăm în gura mare ce ne doare. Am jigni, sau am fi sinceri?

Sincer? Habar nu am nici eu; şi mie îmi e greu să vorbesc atunci când mă doare şi îmi mai ling rănile vorbind despre fleacuri.

Şi câte ar mai fi de spus despre nimicurile astea!

Anunțuri