Era o vorbă, odată, care spunea că există un motiv pentru care anumiţi oameni din trecut nu mai fac parte din prezentul tău. Mi se părea destul de înţeleaptă, recunosc, sau măcar suna destul de bine.
Acum, pe lângă faptul că mi se pare doar o frază siropoasă de prin pps-urile care circulă prin mailuri şi pe care trebuie să le trimiţi la 12 persoane ca să ţi se întample o minune in fix 12 minute, mă intrigă, îmi declanşează o furie aproape de nestăvilit.

Dacă fac un recensământ al persoanelor pe care le-am pierdut de-a lungul timpului, iar mă enervez. Dacă încerc să îmi imaginez cum ar fi viaţa mea acum alături de ele, mă întristez. Minunată, perfectă chiar. Probabil am descoperit şi motivul pentru care au trebuit să dispară din prezentul meu: un destin implacabil care face tot ce îi stă în putinţă să te ţină departe de perfecţiune. Iar cea mai la îndemână unealtă îi eşti tu însuţi. Tu, cu toate defectele tale, aşa că adesea ajungi la concluzia că nu le-ai meritat.

Cel puţin aşa e la mine. Îmi amintesc de toţi acei prieteni, famile, colegi care mă făceau atât de fericită şi mândră şi cărora le-am jurat un prezent veşnic. Dar cărora le cer acum iertare pentru fiece secundă pe care am ratat-o alături de ei…

Anunțuri