Eram în clasa a opta, semestrul doi, când, într-o dimineaţă la fel ca oricare alta, urcând scările şcolii generale unde învăţam, mi-am intersectat drumul şi privirea cu ale unui băiat brunet, cu geacă galbenă cu albastru. Frumuşel băiatul, după gusturile mele de atunci. M-am uitat lung după el, ca după o arătare ciudată, el s-a uitat după mine până i-am ieşit din campul vizual… şi gata: eu mă îndragostisem lulea, lui -îi cam plăcea şi lui de mine. Asta o înţeleg acum, în timp ce mă amuz amintindu-mi prostioarele de pe atunci. Pentru că atunci eram de o sălbăticie şi o timiditate suficiente cât să îi dau de înţeles că el ar fi ultima mea opţiune. Eee, azi aşa, mâine aşa, până la urmă nici măcar nu ne-am mai uitat unul după altul.

În clasa a noua, la liceu, m-am trezit că era şi el pe lista de admişi. Bucurie mare pe capul meu, de nu mai zic… Nu eram în aceeaşi clasă, dar timp de un an i-am făcut mamei capul calendar să mă mute în clasa lui, că vezi doamne ar fi fost o clasă mai bună aia. Saraca mama, care cred că se cam prinsese ea cum stăteau lucrurile, nu a avut linişte până nu m-a mutat.
Bine-nţeles că mutarea mea nu a schimbat cu nimic situaţia, eu fiind în continuare la fel de sălbatiică şi nesociabilă, iar în plus, într-a noua şi a zecea încă mă machiam şi destul de prost.

Nu mai zic de momentul în care s-a combinat cu o colegă de clasă: toate senzaţiile mele de sentimente, adormite prin cotloanele întregii fiinţe s-au transformat instantaneu în furie şi furtună: cum mai cu năsoasa aia cu stratul de fond de ten cât tencuiala de pe casă de gros si de neuniformizat?! Dar în afară de nas şi fondul de ten, tipa îmi părea că aducea la multe cu mine. 😛

La sfârşitul clasei a zecea, mi-am luat inima în dinţi şi când a fost să îi urez vacanţă plăcută, i-am şoptit şi un sfert dintr-un secret pe care îl ştiam eu, despre un oarece complot împotriva lui, urzit de alte admiratoare. Băiatul curios, mi-a dat numărul de telefon şi invitaţia să îl sun să mai vorbim… Şi l-am sunat, după vreo lună, dar bine-nţeles că nu l-am găsit acasă şi bine-nţeles că nu am mai sunat şi a doua oară.

Dintr-a unsprăzecea mi-o amintesc doar pe maică-sa, care era preşedinta comitetului de părinţi şi care, când se mai întorcea cu noi de pe la vreo şedinţă, îmi spunea ca e funky decolteul meu de pe spate, dar că e posibil şi să racesc. Însă pe el îl ignoram în continuare, chiar şi atunci când îi spuneam ceva.

Iar dintr-a douăsprăzecea nu îmi mai amintesc nimic… Probabil îmi trecuse. Cred că la bal am şi dansat împreună puţin şi mă gândeam că, dacă s-ar fi întâmplat asta cu 4 ani în urmă, în mod sigur cădeam în Naţional de emotie. Dar acum, pluteam impasibilă peste Herăstrău.

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig; dar mă întreb totuşi uneori, din pură curiozitate, unde naiba aş fi fost eu acum dacă o singură dată din atâtea dăţi, m-aş fi oprit din tulburarea mea derutantă să îi zâmbesc? Dacă ne-am fi împrietenit, dacă ne-am fi certat, într-a opta, a noua, a zecea sau chiar a unsprezecea? Sau poate pe Herăstrău… dacă ajungeam la alt liceu, dacă cunoşteam pe altcineva, dacă eram şi acum prieteni?

Am mai zis-o şi o repet, prin gura blondului de mai jos (acum ştiu şi de ce nu mi-au plăcut niciodată blonzii, ci doar galbenul cu albastru): e suficient să ţi se rupă un şiret, şi cursul lucrurilor să se schimbe radical, pentru o sumă de oameni.

Anunțuri