-Iubito, pot să te rog ceva?
-Spune, dragule…
-Poţi să ştergi, te rog, prostiile alea de pe internet pe care le-ai scris demult?
-Păi…
-Îţi imaginezi că nu mă pot compromite, dacă se întâmplă să descopere vreun coleg ce a scris soţia mea, despre un alt bărbat. Iar tu mă iubeşi doar pe mine, nu?
-Da, te iubesc…

***

Ţin jurnal din clasa a cincea când… din cauza relaţiei deplorabile cu ai mei şi a apariţiei primelor preferinţe în materie de şcoala, vestimentaţie, culori, moduri de a fi, am simţit nevoia să povestesc cuiva toate astea. Îl chema Marco şi îl ţineam ascuns sub saltea, alaturi de broşurile primite de la şcoală, la prima lecţie de educaţie sexuală. Am pe puţin vreo 15 Marco, deşi, în ultima vreme nu prea mai scriu decat în jurnalul… online, cu nume de joc şi cu trimitere spre copilărie. Doar totul e o joacă, nu?… pentru unii.
În toată vremea asta, am înţeles foarte bine ceva: importanţa intensităţii cu care trăieşti lucrurile. Cu cât tăria cu care crezi acum că ceea ce ţi se întamplă nu vei uită niciodată e mai puternică, cu atât mai bine. În timp însă, vei uita. Dar e în regulă. Poţi rasfoi un jurnal, sau poţi sta de vorbă cu un prieten vechi.

Jurnalul din copilărie e considerat a fi inofensiv; despre cel din post sau pseudocopilărie se spune ca este unul vinovat. Dacă un el actual mi-ar cere să arunc toate lucrurile despre un el trecut, aş face-o fără să clipesc, chiar dacă odată demult, am zis că nu o să uit niciodată momentele alea. Acum, dacă mă întrebi despre trecut, îmi muşc buza de jos şi mormăi doar un „nu îmi aduce aminte, te rog…” Iar dacă un el viitor mi-ar cere să şterg toate cuvintele scrise pentru un el actual… probabil că aş face-o. E în firea lucrurilor.
Chiar dacă acum simt că mi-aş da şi viaţa pentru gândurile mele. Chiar dacă visez la o viaţă liniştită, alături de un bărbos comod şi blajin, dar liberă, într-un sătuc precum cel în care am copilărit, poate doar cu o legătură tainică şi vinovată la internet. Chiar dacă acum, întreaga mea fiinţă se simte insultată de ideea unei case imense, a unei vieţi agitate, a unui partener adânc prins în viaţa socială. Dar… dacă viitorul sună altfel?

Când o întreb pe mama despre trecut, scoate din sertarul cu poze nişte fotografii color cu un bărbat singuratic, într-un living care îmi aminteşte de casa familiei Ewing, din Dallas. E fostul ei logodnic, american. Le priveşte cu un regret sentenţios, le bate cu degetul şi repetă aceeaşi frază, mereu „asta am ratat eu; cu el ar fi trebuit să mă mărit şi aici ar fi trebuit să fiu!” Eu îl privesc consternată pe J.R. între doua întrebări: cum poţi regreta un lucru despre care habar nu ai cum s-ar fi sfârşit şi cum aş fi arătat eu cu cealaltă jumătate aparţinându-i lui. E povestea ei de dragoste pe care nu doar că nu o ţine la câţiva metri buni sub tălpi, dar îţi dă impresia şi că ai avea o mică contribuţie la eşecul ei.
Cu tata e altfel. El nu vorbeşte niciodată despre el, nu are poze din tinereţe cu prieteni, nici cu prietene. Dar se spune că ar fi participat la o acţiune caritabilă: o colegă nonconformistă şi boemă îşi dorea foarte mult un copil. Doar al ei. Legenda spune că ar fi aplelat la ajutorul lui deşi nu se cunosc dovezi care să certifice asta, nimeni nu ştie de unde s-a aflat sau dacă e chiar adevărat, dar toată lumea ştie. De ce nu îl întreb? Hmm…
-Ce mai faci, măi tată?
-Eu sunt bine. Ţie îţi trebuie ceva?
şi deja sprâncenele-i încă negre s-au unit la mijloc, sub încruntare.

***
Cred că e în firea lucrurilor. Dar mă ţin tare.

Anunțuri