Da, am obosit. Şi nu este doar astenia de primăvara, cotidianul meu prea prăfuit şi uzat, poveştile tragi-comice ale celorlalţi.
Am obosit să îţi tot spun cât de mult încă te iubesc, ca un om care, din motive necunoscte nu îşi poate găsi liniştea. Am obosit să îţi spun cât sunt de fericită doar pentru că eşti, iar astfel, datorită ţie, nu sunt doar un om cu sentimente mediocre. Am obosit să ascult muzică, să mă uit peste poze, să îmi amintesc doar pentru că mi-e dor. Am obosit şi să îmi fie dor. Am obosit să fug de ceilalţi, să îi contrazic, să îi mint, să îi ascult. Dacă este vina ta? Da, este.

Am obosit să vorbesc, să scriu, să strig, să citesc, să privesc doar pentru că tăcerea nu spune nimic.
Am obosit să nu am cuvinte, să fug, să nu am cer, să nu pot să mor, să fiu.

Şi o să închei cu clasicul meu gând: am obosit să nu mai fiu eu, să nu fie nimic al meu, să fii doar tu. Sper totuşi să fie doar de la primăvară.

Anunțuri