Fie, recunosc. Eşti un vis frumos. Un castel a cărui mantie de trandafiri ajunge până hăt, departe, învelindu-mi gleznele. Eşti o picătură de rouă care fuge din calea soarelui, din petală în petală. Eşti ochi peste nori, buze peste mare, tâmple peste pădure.
Eşti albastrul simplu. Şi intens. Pe dinafară.

Prin-năuntru eşti un coşmar al nopţilor sufocate de către vară. Un oraş bântuit de fantomele singurătăţii, deziluziilor, vremii. Şi a temerilor de tot soiul. Paşii te îndrumă doar către trepte ce se sfăfâmă sub poverile sufletului tău obosit. Firele albe îţi ning mereu privirea când te răvăşeşte vântul. Şi urci, lăsând fleacurile lumeşti în urmă, călcând peste frunze, sfărâmând pietrele, râzând de suflete. Cărarea devine tot mai îngustă, dumnezeul pietrelor a rămas tot mai în urmă, vârful se apropie tot mai mult. Curând o să ajungi sus, atât de sus, să poti îmbrăţişa dimineaţa soarele, iar seara legăna luna.

Dar când o să poţi vedea că cele lumeşti se află aici, jos, în ţărână?

Anunțuri