Ceilalţi îmi spun să te smulg, să mă ascund, să te uit. Da, să renunţ, asta îmi spun. Să mă ridic, să închid ochii şi să devin oarbă la razele soarelui şi la adierea vântului. Să îmi sfâşâi aripile cu care sunt capabilă să îmi zbor din suflet visuri şi dorinţe. Să încep să fac singură paşi, călcând în neştire peste nisip şi spini fără să mai simt cum îmi mângâie tălpile, sau cum mă îndepărtează încet de mare.

Eu însă m-am gândit să fug. Dar te iau cu mine. Nu am cum să îmi doresc să renunţ la tot. Mi-ai spus odată că sunt frumoasă în interior. Ştiam, aşa că doar am zâmbit complice şi mi-am culcat capul în palma ta: de acolo ţi se vede cel mai bine reflexia în mine.

Nu am cum să aleg să renunţ la mine şi să vreau să fiu singură, goală şi stearpă.
Tu poate nu ştii cum este să te întorci acasă şi să te întâmpine ea: o tristeţe gri şi tăcută pe care n-ai s-o poţi vreodată iubi; pentru că nu poţi recunoaşte că-ţi este tristeţea propriei singurătăţi.
Sau poate nu ştii cum este să îţi ucizi cu ticăloşie simţurile, în timp ce dorm, să le înfăşori în sârmă ghimpată şi să le arunci într-o prăpastie, departe de casă.
Şi nu ştii nici cum e să fii o luncă de flori şi să devii apoi un cîmp părăginit, atunci cînd încetezi să îţi mai semeni dorurile. Sau să nu le mai stropeşti cu lacrimi. Da, cu lacrimi. Credeai că lacrimile sunt de rău augur, atunci când vin? Nu, lacrimile sunt ploaia ta. Ştii pe cineva care poate trăi fără ploaie?
Nici eu, aşa că nu plec nicăieri fără ploaia mea.

Anunțuri