Nici nu mai stiu
Nici nu mai vad
Padurea-i toata un prapad

Mestecenii cu presimtiri
Se zbat in vant ca niste miri
Peste gradini un fum ciudat
Staruie greu ca un oftat
Mama-ntr-un colt zambeste stins
Ca un cires de ani invins
Durerea nu pot sa mi-o strig
Si tac si nu vorbesc nimic
Instrainarea si-a infipt
In piept cutitu-i de argint
Dar stiu c-aceasta taina grea
O intelege numai Ea

Nici nu mai stiu
Nici nu mai vad
Padurea-i toata un prapad
…toata un prapad
(Acasa, toamna)

O iubesc la nebunie, ceea ce începe să mi se întâmple din ce în ce mai rar (şi nu, nu din alte motive decât din cauza oboselii). O aştept cu emoţii de copil, care tocmai urmează să meargă la petrecerea de ziua lui şi plâng după ea, când pleacă, tot ca un copil…
Tresar când mă atinge cu părul, mă înfior când îi simt respiraţia, râd când o văd plangând, alerg când o văd plimbându-se. De fiecare dată mi se pare că atunci e cea mai frumoasă, dar stiu că încă nu am văzut nimic. Pentru că pe cea mai frumoasă nu o voi lasa să plece singura; într-o palidă si neaşteptată zi, va avea să mă ia cu ea.

Anunțuri