Nu am cer, deasupra cătunului acoperit de iarba iluzorie a unui nou vis, sa îmi ridic odăile sufletului; să îi spoiesc apoi pereţii cu gânduri galbene, precum soarele meu deja cam pălit. Sau galbene ca păpădia crescută între stravelele gardului cu care mi-am îngrădit dorurile.

Nu am cer să îmi ridic fumul speranţelor arse în vatra realităţii de a cărei tăciuni am mâinile mânjite. Şi pe a căror cenuşă o vântur înfrigurată cu clestele, sperând să nu se mai ridice nimic din ea.

Nu am cer să-mi mint cuvintele, să fug de zăpadă, să arunc cu pietre după frânturile de zi,  să urăsc susurul apei, să gonesc fluturii, să calc peste frunzele moarte.

Nu am cer să îmi înalţ zmeie, să mă plouă, să mă întunece norii,  să mă ardă soarele.

Anunțuri