(uite ca mi-am amintit de catrenul meu preferat pe care il scriam in oracole, din anii de scoala: Luminile Orasului Vegheaza Etern)

De fapt, azi dimineata, putin dupa ora 7 sau putin inainte de ora 8 -cine mai stie… mi-am simtit intimitatea gandurilor invatada de zgomotul orasului. De obicei, la ora asta este destul de liniste, incat pot sa incerc fara mari eforturi sa imi amintesc ce am visat peste noapte, printr-o simpla semi-cufundare din nou, in vis. :P, cu mana inclestata pe paharul fierbinte de cafea de la automat. E drept ca imi lasasem gandurile slobode pe taramul viselor doar vreo cateva sute de minute (putine!) in noaptea ce tocmai se stinsese, dar parca zgomotul orasului era asurzitor in dimineata asta.  Alarmele si claxoanele imi zguduiau timpanele, harsaitul prudent al rotilor pe carosabil imi invada respiratia, huruitul autogunoierelor imi dadea palpitatii, freamatul  hainelor din fas ale oamenilor imi acaparase toti porii, iar vocile somnoroase sau pitigaiate ale stapanilor hainelor ma faceau sa am tot soiul de vedenii cu monstri. Parca pana si luminile semafoarelor ma asurzeau.

Iar zgomotul ploii, norilor grei, al vantului, al frigului, ma invaluia, imi brutaliza simturile calde si amortite, dorindu-mi sa ma aflu intr-un locsor linistit si moale, unde sa imi pot simti cu usurinta rafalele respiratiei peste propriul corp, sa imi vad firisoarele de par zburlindu-se infrigurate in lumina si sa imi simt mirosul pielii dupa dusul fierbinte de dimineata.

Tot soiul de dimineti… 🙂

Anunțuri