Imi amintesc cu drag de copilarie. Iar cand o visez mi se pare ca o pot atinge chiar cu mana. Cand ma visez jucandu-ma pe ulita de la tara, in praf, parca il simt cum imi gadila taplile, vesnic desculte si murdare. Simt pietrele colturoase peste care calcam intentionat sa le „simt” mai bine. Ma gandesc uneori ca, daca as fi stiut atunci cat dor imi va fi de ele, poate nici nu le mai atingeam vreodata sa am dupa ce sa regret acum.
Imi amintesc de curtea bunicilor, de gradina de zarzavat, de gradina mare, unde era semanat doar porumb si unde fugeam mereu sa ma ascund imaginandu-mi ca este absolut imposibil sa ma gaseasca cineva acolo, mai ales daca dadeam si de un tufis urias de hrean, sub care ma piteam.
Imi amintesc de o gramada de lucruri care nu mai sunt…Si recunosc ca uneori, evit sa mai merg pe acolo din cauza asta…
Dupa o vreme m-am mutat la oras; eram tot un copil si am ramas muta de uimire cand am descoperit ca pe aici, copiii nu stiau sa se catere pe garduri, in copaci, sa faca roata,  ca fugeau in casa cand venea ploaia; in schimb, stiau sa joace Leapsa, Tara, tara, vrem ostasi, Flori, fete si baieti, elasticul…Asa ca am hotarat sa ma fac general: m-am inarmat cu o nuia si ii puneam pe toti picii sa se catere pe niste schele (?, nu imi mai amintesc exact ce era acolo). Bine, ca pana la urma am ramas fara niciun soldat, dar cauzele pot fi multiple 😛
Mi-a luat mult timp sa ma acomodez cu orasul; nu spun cat, fiind vorba de mai mult de 10…ani.
Acum m-am facut mare si sunt fata de oras; umblu cu tocuri subtiri si cu rochita, cu poseta si cu ochelari de soare. Dar cel mai importat este ca am ajuns sa imi ador orasul. Nici pana la magazinul din colt nu ajung fara sa imi mai cada ochii peste ceva interesant. 🙂

Anunțuri